Prima migraţie importantă a italienilor în România a avut loc la începutul secolului al XX-lea. 12.000 de cetăţeni din Peninsulă au venit să lucreze în construcţii. Muncitorii italieni au construit în România drumuri, poduri, căi ferate, bănci, şcoli, biserici. Cei mai mulţi au ajuns în Transilvania, Bucovina, Banat şi Basarabia. Motivul a fost în principal cel economic.
 
S-au stabilit şi au întemeiat comunităţi în locuri diferite din ţară. S-au aşezat acolo unde au găsit de lucru corespunzător pregătirii şi profesiei lor. Totuşi, cei mai mulţi italieni pot fi întâlniţi în oraşe. Marea comunitate care a existat la Târgovişte prin anii 1937, a impus la un moment dat necesitatea înfiinţării unei agenţii consulare italiene. 
 
Conform recensământului realizat de Ministerul Afacerilor Externe din Italia, numărul de emigranţi italieni în România a crescut de aproape zece ori mai mult de trei decenii, crescând de la 830 în 1871 la mai mult de 8.000 în 1901. Fenomenul a continuat şi după Primul Război Mondial, astfel încât în 1935 statisticile arată o cifră de 60.000 de cetăţeni italieni în ţara noastră.
 

Meseriile imigranţilor italieni: constructori şi comercianţi 

 
Italienii pot fi astfel întâlniţi în marile aglomerări urbane ca: antreprenori, unde au participat la construirea unor mari edificii în Bucureşti, Ploieşti, Câmpulung-Muscel, Craiova, Galaţi, Suceava, Iaşi, Sinaia, Timişoara, Târgovişte, Piteşti, Sibiu, Braşov şi alte localităţi. Au lucrat la drumuri şi poduri, şosele, căi ferate, aducţiuni de apă, viaducte, dar şi fântâni, biserici, monumente funerare, bănci, şcoli. Mărturie stau: spitalul Colţea şi multele mozaicuri de la Palatul Cotroceni, Casa de Economii şi Cercul Militar din Bucureşti, podul de la Cernavodă, calea ferată Braşov-Bucureşti, Liceul Dinicu Golescu şi biserica Flamandă - Câmpulung Muscel, catedralele din Craiova şi Galaţi.
 
O categorie aparte în cadrul minorităţii italiene din România o constituie comercianţii. Pentru aceştia, România a însemnat o bună piaţă de lucru în toate timpurile. Erau întâlniţi mai ales în porturile de la Dunăre şi Marea Neagră. La Constanţa, în porturile Galaţi şi Brăila (unde exista una din marile Burse de grâu din Europa) au format comunităţi care există şi azi. Dovadă a mărimii şi importanţei acestor comunităţi stau consulatele italiene care au funcţionat la Constanţa, Galaţi şi Brăila, dar şi edificii unde se întâlneau membri comunităţilor numite ”Casa Italia”.
 

Când italienii nu erau doriţi în România

 
Un fenomen intersant a avut loc în primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial. Ministerul de Interne al Italiei depunea eforturi serioase pentru a opri emigrarea propriilor cetăţeni în România. Un articol apărut în ziarul italian „La Reppublica“ descrie ceea ce s-a întâmplat în anul 1942. 

Foto: La Reppublica
 
”A existat o epocă în care rolul de azi al românilor aparţinea italienilor… iar viaţa era mai mult sau mai puţin ca şi azi. Italienii mergeau spre România să-şi caute norocul, oferindu-şi priceperea ca şi proiectanţi, constructori, dulgheri sau chiar mineri sau muncitori în fabricile româneşti. Sigur imigranţi clandestini. Aşa cum mulţi români erau în Italia înainte de intrarea noastră în Uniunea Europeană. Nedoriţi de nimeni, suntem încă priviţi cu suspiciune şi cu ură. La mijlocul secolului trecut nu italienii îi considerau pe români infractori şi criminali, ci vameşii români se străduiau să ţină italienii departe de frontierele României, pentru a evita o invazie a italienilor. Aceştia creau o grămadă de probleme, fiind violenţi şi indisciplinaţi. Poveştile acestor oameni fără căpătâi se împletesc cu ale dizidenţilor politici faţă de regimul lui Mussolini, care îşi aduceau cu ei problemele în dictatura generalului Ion Antonescu”, scrie Stefania Parmeggiani în La Reppublica.
 

Măsuri pentru interdicţia migraţiei spre România

 
Aceasta îşi întemeiază afirmaţiile pe un doscument descoperit în arhivele italiene. ”O scrisoare cu ştampila Ministerului de Interne italian, trimisă în 28 august 1942 către toate chesturile de poliţie din Italia, Ministerului de Afaceri Externe, Guvernului Dalmaţiei, Direcţiei de poliţie din Zara şi către Înaltul Comisariat din Lubliana. Ordinul era extrem de precis: să se ia măsuri pentru ca cetăţenii italieni să nu emigreze în România”, se afirmă în articol.

Foto: la Reppublica
 
„Legaţia italiană din Bucureşti raportează că cetăţeni italieni sosiţi în România cu viză temporară, după expirarea permisului de şedere nu părăsesc România, provocând probleme cu autorităţile de poliţie din România, pentru comportamentul şi ţinuta lor nu întotdeauna exemplare, dar şi pentru implicarea acestora în activităţi încă neclare. Având în vedere afluxul tot mai mare de italieni către România se dispune ca cererile de călătorii în străinătate să fie evaluate cu deosebită severitate, în special cu privire la comportamentul moral sau convingerile politice ale celor interesaţi precum şi motivele invocate pentru călătorie. Doar cererile care vor dovedi un caracter imperativ şi de necesitate absolută vor ajunge la Oficiul de Paşapoarte din Ministerul de Externe”, susţinea Carmine Senise, şeful poliţiei italiene din perioada respectivă.
 
Mussolini a interzis emigrarea forţei de muncă calificate, astfel încât imigranţii italieni care putea pleca erau doar cei fără niciun fel de pregătire, care alimentau reţelele de imigraţie clandestină şi care aveau un risc infracţional ridicat. Ultimul recensământ realizat în România în anul 2011 indica o populaţie de circa 3.200 de italieni în ţara noastră.